ȘTI, am plecat dintr-un sătuc din crererii Munților Apuseni să fac cea mai grea școală posibilă la
acea vreme – medicina din Cluj. Am terminat-o, m-am ”făcut doctor”, dar am rămas același
neastâmpărat. Și am vrut să ȘTIU, și am făcut dreptul. Între timp, după câțiva ani de medicină
practicată efectiv, și în condiții grele (eram direct responsabil de sănătatea a mai mult de o mie
de oameni), am vrut să ȘTIU și cum se întâmplă ca un medicamnet să fie scris efectiv de doctor,
și-atunci m-am angajat în farma, la două multinaționale, iar în șapte ani am înțeles că în multe
cazuri prescripția unui medicament n-are a face cu indicația sa terapeutică reală, ci are la bază cu
totul alte criterii, mult mai prozaice, iar avansarea în grade și funcții medicale de multe ori nu
este dată de rafinarea profesională a medicului ci de alți factori, de natură mult mai ”umană”.
Și atunci, m-am făcut avocat.
Îmi vedeam de ale mele, când, prin 2012, a început să mă doară stomacul. ”Mâncatul haotic,
stress-ul profesional și al vieții de zi cu zi”, mi-am șoptit înțelept. Și am continuat să merg
înainte. Dar durerile nu voiau să treacă….Și parcă durea ALTFEL, nu era în regulă.
În august 2014 m-am dus la un coleg, și l-am rugat să-mi facă o gastroscopie. Când mi-am
revenit din anestezie, l-am întrebat ce am.
”Ei, o gastrită banală”. ”Ești sigur?” ”Bineînțeles, asta ai”. ”Te-ai uitat bine?” ”Ce Dumnezeu,
am fost colegi, ne știm de douăzeci de ani! Dacă la tine nu mă uit bine, la cine altul să mă uit?”
”În regulă, ce-i de făcut?” ”Aaa, păi ia și tu niște pantoprazol, și las-o mai domol cu serviciul”
”Atât?” ”Da, prietene, atât e destul”.
Am plecat acasa, și am început să înghit pantoprazol. Și algocalmin – mă durea din ce în ce
mai rău… Nu mergea treaba deloc bine, dar eram convins că am ”gastrită”. Doar mă consultase
colegul meu. De la o vreme, durea atât de tare, că începusem să beau ulei de măsline. Eram toată
ziua unsuros pe buze, dar măcar mă liniștea puțin.
În ianuarie 2015, n-am mai putut. Deja durea tare de tot, și mă simțeam din ce în ce mai rău.
Păcătosa aia de gastrită n-avea de gând să se dea bătută.
M-am dus de data asta la un alt coleg, tot gastroenterolog.
”Auzi, îmi faci și mie o gastroscopie? Astă vară am făcut una, cică am gastrită, dar nu merge
bine…Te uiți și tu a doua oară?” ”Bineînțeles! Ne vedem luni, la mine la cabinet”.
M-am dus. I-am cerut să mă anestezieze, am considerat de când mă știu că așa face un medic.
Să lucrezi pe viu, când ai posibilitatea să-l faci pe bolnav să nu sufere, mi s-a părut o barbarie
inutilă la care supui pacientul.
În timp ce pluteam la granița dintre vis și realitate, l-am auzit ”Dumnezeule, ce cancer enorm!
Prinde tot stomacul…Ia să vedem, doar ulcerația pe care o văd prin gastroscop are mai mult de
douăzeci de centimetri”. Mi se părea că visez, NU putea să mi se întâmple mie așa ceva. Doar
mă consultase în urmă cu șase luni un alt coleg, și-mi spusese, după ce mă investigase amănunțit,
că n-am nimic. Doar o banală gastrită….Nu, sigur visam, era limpede.
În timp ce scociora prin mine cu tubul de gastroscop, să vadă cât mai bine despre ce e vorba, s-
a dezlănțuit panica. Ulcerația aceea gigantă a început să sângereze. Au chemat salvarea, am intrat
cu girofarul și sirena aprinse în curte la Spitalul Județean Timișoara. În timp ce alergau cu mine
înspre salon, prin minte îmi zbura doar un gând: ”Am intrat aici de nenumărate ori ca și medic.
Apoi, ca și reprezentant al firmei de medicamente. Și-acu, iaca, intru pe targă, ca și pacient cu
urgență de gradul zero…Nu, nu pot să fiu eu ăsta…”
Am ajuns în salon, pe o secție de Chirurgie. Oamenii de acolo, vajnici profesioniști, voiau să
mă pună pe masă și să mă opereze, atunci noaptea, fără un diagnostic stadializat. Am refuzat cu
obstinație, mi se părea o acțiune de-a dreptul nătângă. Cum să operezi în urgență un cancer? Fără
ca măcar să știi cât e de mare, ce alte organe a prins, și cât a prins din ele? Doar ca să hăcuiești
pacientul degeaba, și să-i diseminezi boala?
Mare a fost circul. I-am văzut. Se ofuscaseră cu toții. Pacientul era ”necooperant”. Nu și-au
putut permite să mă dea afară din spital, dar a doua zi dimineață m-au hâșâit pe secția de
gastroenterologie, cu mențiunea de ”pacient necooperant” aplicată în capul foii de transfer.
În câteva zile, situația s-a lămurit. Cancer gastric faza terminală, cu infiltrare în pancreas.
Din păcate pentru mine, așa și era. M-am uitat și eu pe CT-uri, le-am citit cu ochii și minea de
doctor. Nu trebuia să fii un diagnostician de finețe să-l vezi. Era enorm, prindea tot stomacul.
L-am întrebat pe colegul meu, cel care îmi făcuse a doua gastroscopie, și a cărui pacient eram:
”Auzi, ăsta e mai nou de șase luni? Acum șase luni nu se vedea ulcerația?” A tăcut, și a pus ochii
în pământ…
M-am uitat și eu în pământ. Era deja aproape. Tratamentul: inexistent. La cât era de mare,
chirurgical eram ”depășit”. Iar despre chimioterapie, nici vorbă. Era prea târziu. Mult prea
târziu…
L-am întrebat, scurt: ”Cât?” ”Maximum șase luni”. ”Și ce fac?” ”Păi, du-te acasă….Măcar mori
între ai tăi”. Și dimineața m-au externat. Fără niciun tratament pentru cancer. Că nu se mai putea.
În starea de șoc în care mă aflam – să afli că o să mai trăiești șase luni, la patruzeci și șase de
ani, și că nu se mai poate face nimic s-o mai lungești -, nu e o veste ușor digerabilă. Că tot
vorbesc de stomac.
Am socotit că e nimerit să-mi pun cele pământești în ordine – cât oi putea. Și m-am dus la un
prieten, care când a auzit ce am, a început să plângă. A pus mâna pe telefon, și-a sunat la rândul
lui amicii, și în acea seară au făcut consiliu de război. Iar decizia a fost fermă: ”Urci în mașină, și
pleci la Regensburg!” Am refuzat. Mi se părea inutil. Să merg acolo, și să fac ce? Tot aia era…
Împotriva voinței mele, m-au urcat cu forța în mașină și am plecat în Germania.
Regensburg-ul e vestit prin spitalul său, cel mai mare spital catolic din țară. M-au internat, și
primul gest a fost să mă pună să-mi fac testamentul. Nu referitor la avere, ci la persoana care, în
locul meu, va semna dacă va fi cazul să mă deculpeze de la aparatele medicale, după ce se va
constata moartea mea. Interesant document am scris eu atunci…cele făcute ca și avocat nu se
compară cu așa ceva.
Și m-au băgat nemții în ”protocol”. Pe sistemul lor, de ”ordnung”.
Mi-au făcut cinci cure de chimoterapie, din maximumul posibil de șase. Stăteam cu perfuzia în
mine câte 48 de ore non-stop. Delicată sitație, ca să nu folosesc alt termen.
Degeaba.
În afară de faptul că-mi picase tot părul, altceva nu s-a întâmplat. N-a mers chimioterapia, dar
de loc. Parcă primeam ser fiziologic în loc de medicamente. După a cincea cură, consiliu
medical:
”Ne pare rău, asta e. Nu mergi bine. Adică, nu mergi bine deloc. Te transferăm la chirurgie, e
ultima ta șansă”. Și m-au transferat.
Interesantă trebușoară. Ajuns acolo, m-am uitat pe lista cu medici. Cap de listă, un nume de
român, urmat de o întreagă poliloghie de titluri și competențe profesionale. Nu pot spune cât m-
am bucurat. E greu să vorbești în engleză, în halul în care ești atunci. Nu știu germana, și din
păcate nici personalul mediu nu prea știa engleza…. ”Măcar mor pe limba mea….”
A doua zi, l-am luat direct cu ”Bună dimineața, domnule profesor”. Să fiu eu șmecher, să îi arăt
din prima că-s român ca și el. A explodat instananeu, tot în română: ”Mă, ești nebun? Eu sunt
fostul tău coleg de an, am terminat la Cluj în 1992, cum, nu mă mai ții minte?!?”
Îl uitasem cu totul. Nume, fizionomie, alură. În schimb, el m-a recunoscut imediat.
”Ce-i de făcut?” ”Păi, te operez mâine. N-o să fie simplu, dar să văd ce pot să fac pentru tine”.
M-a operat. Am stat pe masă de dimineața până noaptea târziu.
Apoi a urmat chinul din terapie intensivă, și chinul din salon.
După ceva vreme, când am ajuns suficient de coerent că să poată vorbi cu mine, m-a căutat.
”Ești un norocos. Ai avut un cancer enorm, ți-am scos tot stomacul, jumătate din pancreas,
splina, o bucată zdravănă din intestinul gros, și una semnificativă din cel subțire. A, și colecistul,
aveai pietre…” M-a umflat râsul. ”Ai mai lăsat ceva?” ”Ce s-a mai putut”.
La ceva timp, au venit și analizele. În timpul operației, mi-au luat 79 de ganglioni limfatici, și
i-au analizat pe fiecare în parte. Negativi toți. Cancerul acela enorm era localizat. Iar de scos, l-a
scos cu totul.
Am plecat spre România la finalul lunii august. După aproape un an de stat în spital, cu
următoarea concluzie: vindecat.
Au trecut de atunci cinci ani. Sunt mai slab cu 30 de kilograme, fiecare masă – și trebuie să
mănânc de 6-7 ori pe zi, nu mai am rezervorul de alimente în dotare, a rămas în Germania -, e o
mică aventură în sine. Curge mâncarea direct din esofag în intestin, și el protestează în felul lui,
dar nu uită vreodată să faca asta…Mic preț ca să fiu sănătos, pe care îl achit cu bucurie, mi se
pare foarte, foarte ieftin.
În rest, m-am recuperat total, duc o viață normală. Muncesc pe rupte, și-mi văd de ale mele. La
cât aș primi pensie de boală de la Statul Român, aș trece în lumea drepților în regim de urgență.
Pur și simplu, nu mi-ar ajunge banii de mâncare. Că de tratamentul cronic pe care-l iau, sigur-
sigur nu-mi rămân bani…..
Mi-e bine. M-am întors în lumea celor vii. Și nu mă mai gândesc la ceea ce am pătimit, doar
când mănânc. Dar trece.
O singură imagine mă mai bântuie din când în când: ochii plecați în pământ ai colegului meu,
când l-am întrebat atât: ”Ăsta e mai nou de șase luni?” N-a putut să mă mintă. Știam și eu
medicină, eram amândoi doctori. Suntem amândoi doctori. Chiar dacă, în continuare, profesez –
eu spun că profesez cu succes – ca și avocat, avem acasă și eu și el o bucățică de hârtie pe care
scrie că ni se acordă titul de doctor-medic, în anul de…la Facultatea de Medicină din…..
Partea drăguță că o are și domnul profesor care m-a operat. Am primit-o în aceeși zi, la Sala
Sporturilor din Cluj. Era anul 1992.
Și da, o mai are și celălalt coleg. Cel care m-a explorat ”temeinic” la prima gastroscopie.
Eu ce-am avut de zis, am zis.
”Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită” – Octavian Paler.